Toate cărţile ce se pot scrie au fost scrise (bibliotecar sumerian)

În urmă cu un secol, urechile obişnuite cu armoniile europene semnalau cu stupoare apariţia trompetelor stridente ale lui Buddy Bolden, King Oliver sau Louis Armstrong. Multă lume a crezut că aceşti oameni, pur şi simplu, nu înţeleg muzica. Dacă vrei să îţi imaginezi cât mai bine reacţia lor, închipuie-ţi-l pe Tom motanul cântând la contrabas împreună cu confraţii lui trombonişti, trompetişti, clarinetişti sau percuţionişti, spre disperarea întregului cartier.

Dar aceşti oameni înţelegeau muzica. Ei înţelegeau că armonia nu este o trăsătură definitorie a muzicii, şi că ea nu constituie, în fond, o prioritate - ceea ce îi făcea să pară de neînţeles, nemuzicali, sau pur şi simplu nebuni. În realitate, armonia era un proiect european, un proiect uriaş, şi totuşi unul desăvârşit, epuizat, terminat. În golul de creativitate rămas în urma finalizării proiectului european, jazzul a devenit noua artă muzicală, iar New Orleans şi New York au devenit Noua Vienă şi Noul Berlin.

Muzicienilor crescuţi în tradiţia clasică le-a venit greu să accepte noua artă. Comunitatea jazz a cultivat, la rândul ei, un particularism puternic, din motive ce ţineau adesea de problema segregaţiei rasiale în Statele Unite: Muzică Clasică Africană, Artă Modernă Africană. Dar încetul cu încetul, cele două comunităţi s-au apropiat. Graful relaţiilor s-a îndesit. Iar jazzul, acest animal omnivor, a devorat şi experienţa Europei.