Şovinism şi şovinisme în Sibiu

În urmă cu un număr de săptămâni, în Tribuna apărea un articol curajos pe o temă tabu, o temă pe cât de actuală şi de importantă, pe atât de interzisă: şovinismul sibian. 

Ca orice dezvelire a unui tabu, articolul a îngrozit tribul cititorilor. Unii s-au îngrozit pentru că tabuul nu ar fi trebuit dezvelit. Alţii, pentru că ei înşişi erau tabuul. Iar unii au intrat într-o panică atât de profundă, încât au pretins că tabuul nici măcar nu există.

Dar tabuul există. Şovinismul există. Nu numai la Sibiu, ci oriunde în lume, cu intensităţi variabile. La români, el este foarte puternic. Dar iată că a sosit vremea să vorbim despre el şi să acţionăm împotriva lui.

* * *

Numim şovinism orice loialitate exagerată. Nu contează loialitate faţă de ce, nu contează cât de justificată ar fi această loialitate dacă nu ar fi exagerată. Atunci când un om decupează o porţiune reală sau imaginară din univers, şi acţionează - sau gândeşte - ca şi cum loialitatea faţă de această porţiune are prioritate absolută, sfântă, naturală, înaintea loialităţii faţă de orice altceva - atunci când un om face acest lucru, el se numeşte şovin.

Ce fel de şovini avem la Sibiu, mă întrebaţi? Avem de multe feluri. Şovini sibieni, şovini transilvăneni, şovini saxofili, şovini români. Asta fără să-i punem la socoteală pe cei stăpâniţi de loialităţi de rasă, gen, orientare sexuală, religie, clasă socială ş.a.m.d.

Dintre toate aceste şovinisme, articolul lui Dumitru Chiseliţă (el este autorul, presupun, deşi această problemă este uşor neclară) ne vorbeşte, probabil pentru prima oară în presa scrisă locală, despre şovinismul sibian, despre cel transilvănean şi despre cel saxofil. Chiseliţă expune limpede şi obiectiv (desigur, nu şi cu neutralitate afectivă) natura iraţională şi fascistă a şoviniştilor sibieni, pe care ni-i înfăţişează grăind cam aşa:

"Ei (oltenii, moldovenii, "miticii" [...]) și numai ei aruncă gunoaiele pe unde apucă. Ei fură, ei nu recunosc valoarea, ei comentează, ei nu sunt recunoscători pentru faptul că sunt toleraţi să respire aerul nobil [...] al Sibiu Hermannstadt-ului. Ei au turnat la Securitate, ei îţi îndeamnă copilul să bea și să se dea la gagici în scara blocului. Ei sunt răul care trebuie stârpit din rădăcină (sau, în fine, expulzat) de pe plaiurile saxon-mărginene."

Era inevitabil ca o asemenea sinceritate să stârnească reacţii convulsive. Aceeaşi teamă nestăpânită care îi împinge pe fascişti să îi oprime sau să îi agreseze pe cei diferiţi de ei, îi împiedică şi să îşi examineze raţional propriile sentimente şi credinţe. Iar cei care încearcă să îi educe se expun, inevitabil, riscului de a deveni ei înşişi obiectul groazei, al repulsiei şi al ostracizării.

Iată un exemplu de astfel de reacţie fascistă la articolul lui D. Chiseliţă:

Este clar ca e scris de unul care se simte cu musca pe caciula, ca orasul lui nu este ca sibiul anula asta.... [...] fiecare are dreptul la propria parere, asa ca pe mine ma doare in (beep) de cel care a scris articolul ala de (beep)...

Remarcaţi, mai ales, felul caracteristic în care fascistul presupune automat că articolul provine de la cineva din alt oraş, cineva care vrea să ne facă rău nouă, celor superiori, pentru că nu are valoarea noastră şi ne poartă pică din această pricină.

Remarcaţi, de asemenea, felul în care fascistul se revendică de la "dreptul la propria parere" ca să condamne arbitrar şi fără nici o justificare părerea altuia.

Şi remarcaţi, în cele din urmă, felul în care spune "este clar că...", de parcă ar fi posedat de o viziune specială a adevărului, o viziune accesibilă numai lui şi celor la fel de aleşi cu el, celor care "înţeleg".

Remarcaţi aceste lucruri, şi feriţi-vă de ele atunci când vă vine ideea să faceţi la fel.

(Nota bene: Pasajul de mai sus nu trebuie considerat caracteristic forumului Sibiul.ro, pe care, de altfel, îl recomand cu căldură, ci doar celui care a postat pasajul.)

* * *

Dar cea mai surprinzătoare parte a poveştii nu este reacţia cititorilor. Cel mai surprinzător lucru este că autorul articolului, în ciuda bunului simţ şi a modestiei cu care vede greşelile concitadinilor şi alege să nu participe la ele, rămâne el însuşi şovin, şovin de altă culoare: şovin român.

Iată ce spune el, bunăoară:

o mentalitate a celui cuprins de febra regionalismului, separatismului, șovinismului, tribalismului. [...] aceste fraze demne de anii nazismului

De ce ţine D. Chiseliţă să arunce regionalismul în aceeaşi oală cu şovinismul şi cu tribalismul? Şi cum anume ajunge regionalismul să îi pară "demn de anii nazismului", când el este un pilon al democraţiilor europene contemporane? Mai mult decât atât, unde în Europa a avut reforma regionalistă fie şi o singură urmare rea sesizabilă? Ce poate, în consecinţă, să fie teama de regionalism a multor români - inclusiv a lui D. Chiseliţă, decât o teamă iraţională, opresivă şi şovinistă?

D. Chiseliţă atinge culmea auto-ironiei involuntare atunci parafrazează, glumeţ, versul Deutschland, Deutschland über alles:

valul ăsta incultural și total ne-european al Sibiului "über alles"

Ce nu ştie Chiseliţă este că semnificaţia versului lui A. H. H. von Fallersleben este tocmai aceasta: că loialităţii faţă de naţiunea germană i se cuvine prioritea necondiţionată în faţă loialităţilor de land sau de oraş. Deutschland, Deutschland über alles este un vers anti-regionalist. Gluma pe care o aruncă D. Chiseliţă asupra celorlalţi şovinişti se întoarce împotriva lui.

Atât D. Chiseliţă, cât şi cei pe care îi expune el, comit aceeaşi greşeală. Ei îşi aleg câte o singură loialitate, pe care o hrănesc până la obezitate diformă, când în realitate ei ar trebui să cultive toate loialităţile: loialitatea faţă de familie, prieteni şi colegi, loialitatea faţă de Sibiu, loialitatea faţă de Transilvania de Sud sau faţă de toată Transilvania, loialitatea faţă de România, loialitatea faţă de Europa şi, cel mai ades uitată, loialitatea faţă de umanitate pur şi simplu.

* * *

Închei cu o istorie veche, pe care am citit-o cândva, în copilărie, într-o colecţie groasă de poveşti asiatice, şi pe care de atunci nu am mai uitat-o:

Trei orbi care trăiau la oraş, undeva unde nu veneau niciodată elefanţi, s-au luat la harţă dându-şi cu presupusul cum o fi aratând un elefant. Văzând că nu se înţeleg nicidecum, ei l-au căutat pe însuşi Sidharta, cel pe care oamenii îl numeau Buddha.

Sidharta a poruncit să li se aducă un elefant, după care le-a spus: "Iată, acesta este un elefant. Acum îmi puteţi răspunde chiar voi: cum arată un elefant?"

"Hmm... Ca o coloană, aşa arată, ca o co...", spuse unul dintre orbi. "Nu!", îi tăie vorba un altul, "arată ca un pumnal!" "Voi sunteţi şi orbi, şi nebuni pe deasupra?", a sărit al treilea. "E limpede ca lumina că arată ca o frânghie!"

Elefantul este şi coloană, şi pumnal, şi frânghie. Elefantul e mare. Dacă îţi pare mic, e pentru că te temi de măreţia lui. Pentru că te temi de opoziţii. Iar teama de măreţie şi de opoziţii te duce la fascism, şi fascismul te duce la orbire şi la nebunie.

Trebuie să îmbrăţişezi opoziţiile, pentru că ele sunt carnea lumii. Şi sibieni, şi braşoveni. Si ardeleni, şi olteni. Şi români, şi unguri. Şi albi, şi negri. Şi heterosexuali, şi homosexuali. Şi occidentali, şi asiatici. Şi aşa mai departe.