Bieţii oi, sub vremuri

Bieţii de noi. Bieţii de voi. Bieţii de oi. Oi, pronume personal, persoana a treia plural. Etimologie: substantiv pronomizat. Un om, doi oi.

Sam Newsome şi quintetul său pătrund în Sala Thalia pe intrarea spectatorilor. Au întârziat. Spectatorii sunt deja la locurile lor, toţi cincizeci. Îi trec în revistă, îi număr, privind pe sub sprâncene: cincizeci? şaptezeci? Mă plictisesc după douăzeci şi încetez numărătoarea. E normal să nu vină nimeni, îmi spun. Oii nu au fost chemaţi, oii nu au venit. De unde să fi ştiut? La Scaligero, desigur, a fost altceva, când îţi spune tot oraşul timp de o lună că e bun concertul, atunci e bun concertul, chiar şi dacă nu e bun concertul, chiar şi dacă nu e deloc concertul. Iar dacă nu îţi spune nimeni nici că e bun concertul, nici că e concertul, atunci nu e deloc concertul. În primăvara noastră, succesul e o instituţie.

Dar quintetul lui Sam Newsome se încăpăţânează să fie concertul. Tobele nu sunt pregătite - tobe manuale, trebuie aşezate de un operator uman ca să stea la locul lor, altfel stau unde le-ai pus. Nu-i nimic, se descurcă băieţii. Îşi cer scuze din răsputeri, trebuie să se îngrijească mai întâi de instrumente. Oii aplaudă. Oii sunt rapaci, oi aplaudă tot, nu iartă nimic. Lucian Ban atinge pianul. Oii aplaudă din nou.

Privesc în jur - Sala Thalia s-a născut aşa cum a murit Ioan Vodă cel Cumplit: sfâşiată între cămile alungate în sensuri făţiş potrivnice. O cămilă a vrut să sacrifice lumea întregă de amorul artei. Ea a gonit cu patimă către frumuseţile apuse ale vremilor ce-au trecut, şi ne-a dat un teatru în care nu se poate face teatru, şi o sală de concerte în care nu încape o orchestră simfonică (întreagă). Dar s-o vedeţi pe cealaltă. Ooh, cealaltă cămilă a iubit atât de aprig utilitatea, încât a încoronat sala cu un tavan din scânduri golaşe de brad, sub care atârnă instalaţia de aer condiţionat precum măruntaiele unui răzeş sărman străpuns de iataganul perfidei Semilune. Tavanul a rămas neacoperit, aflu cu stupoare, ca nu cumva să răpească din calitatea sunetului: dintre toate sălile de concert din lume, taman a noastră a avut nevoie de tavan prost pentru muzică bună.

În fine, începe concertul. Câţiva oi îşi continuă conversaţiile. Sam Newsome îşi încheie primul solo. Pauză de aplauză. Cineva a uitat să stingă lumina, fotonii forfotesc ca pe vremea holerei. După treizeci de minute, un grup de oi sting luminile. În sfârşit, linişte.

Muzicienii sunt descumpăniţi: orice ar face, aplauze la scenă deschisă! Cel mai bun solo, aplauze la scenă deschisă! Cel mai neinspirat solo, aplauze la scenă deschisă! Oii din România nu discriminează: pentru toată lumea, la orice oră, pentru nimeni, niciodată.

Concertul se încheie. Muzicienii nu au fost în formă, cu oi puţini din care jumătate din greşeală. Ne îndreptăm către Atrium Cafe, unde avem rezervare pentru al doilea concert al aceloraşi. Cel puţin aici e plin. Concertul întârzie. Întârzie. După care întârzie. Ce-o fi cu oi? Nu mai vor să vină? Nu mai vor să ne vadă? Deloc? Gata, s-a terminat?

Cafeneaua e plină. Plezneşte de plenitudine. O sută de oi? Nu, dar mai mulţi decât la Thalia, şi mult mai deşi. În cele din urmă, prin uşa dinspre Pod, se pogoară Sam Newsome Ensemble. Publicul se îndeasă şi mai tare. Mmm... Cu totul altceva. Cu toootul altceva. Muzicienii descumpăniţi de sub tavanul Thaliei sunt substituiţi pe cale magică de doi saxofonişti feroci şi o secţie ritmică poliritmică. Pentru primele patruzeci de minute, cea mai bună bere din oraş zace neatinsă în paharu-mi. Gura-mi se cască mare, să audă mai bine. Cei cinci se întrec în găselniţe şi se petrec în giumbuşlucuri.

Aşa de târziu e deja? Motanii vor să plece. O damă spontană protestează. "I ain't got no more, ma'am", îi răspunde Alex Harding. Pe care oii l-au desfăcut, şi tot oi l-au făcut la loc.